Am aflat din întâmplare, cu o întârziere explicabilă prin orizontul preocupărilor mele actuale, de atacurile lansate de către Andrei Pleşu la adresa lui Dan Puric, în care vede un impostor, un semidoct, imitator al lui Petre Ţuţea, ce speculează mediatic un public de nişă. Prin forţa meseriei, ştiu că astfel de atacuri în mediul intelectual sunt ceva obişnuit, ca atare nu ar merita mai multă atenţie decât o ştire mondenă oarecare. Când atacul vine însă de la un intelectual-public notoriu pe piaţa media a ideilor, când acesta a mai şi intrat la un moment dat într-o relaţie de serviciu cu puterea politică, atunci situaţia dobândeşte un caracter simptomatic mai general, ce merită o privire aparte.
Pe fondul afirmaţiilor, între Dan Puric şi mine există mai multe puncte de divergenţă. Dan Puric este încrezător în viitorul pozitiv al României, eu sunt sceptic. Dan Puric apreciază virtuţile profunde ale poporului român, eu cred că acele virtuţi sunt mai degrabă iluzorii. Dan Puric sugerează opţiuni politice cu iz monarhist, eu sunt categoric republican. Dan Puric este rezervat faţă de influenţa Occidentului asupra României, eu sunt de părere că numai asimilarea normativităţii şi a civilităţii occidentale poate să ne scoată din marasm. Cu toate acestea, îl apreciez pe Dan Puric. Îl găsesc inteligent, cult şi mai mult decât orice – autentic. Este un om care chiar crede ceea ce spune şi care, spre deosebire de intelectualii găunoşi care „ştiu lucruri”, a asimilat interior informaţia, pe care o retransmite cu puterea convingerii adânci. Aici cred că stă şi secretul succesului său la public, în această capacitate comunicaţională care vine dinăuntru. Este evident o individualitate, sau, dacă ar fi să ne exprimăm în termenii creştini ce-i sunt specifici – o persoană.
Andrei Pleşu este de asemenea inteligent şi cultivat, capabil de dialog aprofundat. Prin urmare, nu cred că nu poate să evalueze. Iar dacă evaluările exagerat de pozitive, din prefeţele scrise pentru lucrările unor apropiaţi, pot fi eventual considerate concesii benigne, evaluarea negativă a lui Dan Puric, nu într-un registru critic ci într-unul compromiţător, mi se pare pur şi simplu rea voinţă.
O primă posibilă explicaţie pentru această atitudine este de ordin personal: caracterul. Să intervină oare meschinăria autorului cărţii Despre îngeri, care nu suportă să împartă cu un altul calitatea şi prestigiul de cunoscător într-ale spiritului? Aici nu sunt însă multe de spus, întrucât totul ţine de impresia subiectivă a fiecăruia, cu aprecierile şi dezamăgirile proprii. Mai importante mi se par alte două aspecte, care plasează toată problema în zona infrasubiectivă a fenomenelor sociale, în care „ei n-o ştiu, dar o fac”. Este vorba pe de o parte de lupta pentru „hegemonie culturală” în spaţiul public, iar pe de alta – de exercitarea rolului social al intelectualului cu vocaţie civică.
Lupta pentru „hegemonie culturală”, adică pentru o poziţie de autoritate simbolică din care să stabilească temele dezbaterii şi să acrediteze anumite interpretări ca valabile, este caracteristică intelectualilor „civici” sau mediatici. În cazul de faţă, se regăseşte în preocuparea pentru publicul lui Dan Puric, fie el de nişă sau nu. Se întâmplă ca acest public să fie unul precumpănitor de dreapta (ne referim la publicul ideilor, nu al spectacolelor de teatru), adică exact cel pe care îl vizează şi Andrei Pleşu. Până nu demult, Andrei Pleşu era autoritatea necontestată pe segmentul dreptei, pe care o interpreta şi orienta în parametrii unei politici băsesciene şi euro-atlantiste. Acum are surpriza neplăcută să constate că-şi pierde publicul în beneficiul lui Dan Puric – cel puţin indiferent dacă nu chiar critic faţă de Traian Băsescu şi adept al unei reorientări către identitatea naţională. În condiţiile în care au în linii mari acelaşi auditoriu, cu cât Dan Puric creşte, Andrei Pleşu scade. De aici reacţia sistemică aproape, de compromitere a concurentului simbolic, pentru a recâştiga publicul pierdut.
Rolul social al intelectualului „civic” este unul esenţialmente critic, de evaluator al actelor puterii potrivit anumitor principii. Asta nu înseamnă că el trebuie să se situeze întotdeauna în opoziţie cu puterea, poate să o şi susţină dacă respectă acele principii, dar o susţine dinafară. În momentul în care i se asimilează în diferite posturi de stat, încetează să mai fie critic şi „civic” şi devine intelectual-expert al puterii respective. Nimic ilegitim aici, dar este ilegitim să fii parte a puterii şi să te pretinzi totuşi „civic”, numai pentru că în această calitate poţi să faci pe instanţa intelectual-morală şi să „critici”, dar nu puterea pe care o serveşti ci pe adversarii ei. Cei care procedează astfel – cum face Andrei Pleşu – suferă o fractură de rol şi o pierdere aferentă de credibilitate, iar locul lor riscă să fie luat, prin însăşi logica funcţionării sociale, de intelectuali neînregimentaţi, ca Dan Puric de pildă. Dincolo de o posibilă meschinărie personală, atacurile lansate de către Andrei Pleşu au aşadar drept cauză o frustrare de ordin social, relevantă la modul general pentru poziţia şi dinamica intelectualilor în comunitate.
În cazul de faţă Andrei Pleşu se agită singur, şi pare să se agite cu atât mai rău cu cât cariera sa şi cea a puterii pe care o susţine se află în declin. Dan Puric nu-i răspunde cu aceeaşi monedă, pentru că nu are explicaţii de dat sau interese de apărat. În definitiv, el este pur şi simplu, nu vrea să fie. Se defineşte numai prin puterea intelectului propriu, egal cu sine însuşi, nu prin apartenenţa la puterea politică, ce induce intelectualului condiţionări şi chiar resentimente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu