Rata de penetrare a Internetului în România ajungea în Decembrie 2011 la 35.5%. România depăşea doar Ucraina, Moldova, Bosnia şi Kosovo la acest capitol în Europa, fiind depăşită de Rusia (43%), Turcia (44%), Belarus (46%), Serbia (56%). In ceea ce priveşte utilizarea rețelelor sociale, 53% din cei 35% de utilizatori români de Internet foloseau Facebook- cam 18% din populație. Rata de penetrare a Internetului în România este sub cea din Iran (46.9%), Palestina (Cisiordania)- 58.9%, dar este apropiată de cea din Egipt- 26.4% şi aproape egală cu cea din Tunisia- 36.3%.
Din cauza ratei mici de penetrare, accesul la Internet este rezervat unei populații majoritar urbane din clasa de mijloc, care se solidarizează cu cauze complexe care îi reflectă interesele. Protestele din ianuarie 2012 au demonstrat diversitatea cerințelor din Piața Universității dar şi inspirația lor middle class- cauze ecologiste, feministe, concursuri ad-hoc de inventat sloganuri inteligente şi amuzante. Cum comenta Claude Karnoouh pe Critic Atac, “Dar ce rămâne, în fiecare seară, după ce ultimii manifestanţi părăsesc locurile în care s-au strâns pentru a-şi face cunoscute nemulţumirea şi indignarea? Din nefericire, nimic; pentru unii, doar vorbărelile amicale în faţa unei căni de vin fiert sau a unei beri. Ori plăcerea de a-şi regăsi, în atmosfera caldă a unei cafenele, grupul de prieteni.”
Eforturile progresiste de mobilizare politică trebuie mutate din revendicările din Piața Universității în satele şi oraşele unde diada Facebook- proteste în piață nu funcționează. Acest rol îi poate reveni unui partid socialist nou sau oricărei mişcări progresiste care să îşi asume rolul de a discuta cu săracii care altfel vor fi contactați în campanie doar pentru a-şi da votul în schimbul banilor sau a unor produse. Misiunea grea în aceste situații este ca astfel de educație politică sau încercări de organizare să primească răspunsul valid: partidul X îmi dă bani să îl votez, tu ce îmi dai? Eforturile dificile grassroots de mobilizare sindicală şi politică a săracilor sunt însă un act civic sănătos într-o țară unde democrația este furată cu găleți cu pachete de zahăr şi ulei.
Nevoia unui partid socialist autentic
Situația actuală este în mod particular nefericită pentru reprezentarea politică a săracilor şi pentru cauza sărăciei. Văzându-se lipsit de baza solidă a electoratului muncitoresc şi țărănesc din anii 90, Partidul Social Democrat a adoptat virajul spre clasa de mijloc al stângii europene prin alianța cu un partid liberal. Spre exemplu, discursul lui Victor Ponta conține des referi la nevoia de menținere a costului scăzut al muncii în România: “Este obligatorie scăderea preţului şi a costului muncii în România, altfel nu suntem competitivi”. Victor Ponta aparent nu surprinde situația anormală în care România, membru al Uniunii Europene, avea în 2008 un salariu mediu mai mic decât Bosnia, Serbia, Munenegru sau Turcia, conform datelor Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite.
PSD a ales centrul unui middle class sastisit de politică (care nu îi acordă încrederea) într-un moment în care furia populară împotriva regimului Băsescu va favoriza extremele. Din acest calcul politic greşit de care PSD nu se dezice vor câştiga partidele extremiste de dreapta şi din câte vedem acum niciun partid socialist.
Nevoile de redistribuire sunt uriaşe în România şi este nevoie de un partid socialist care să susțină fără echivoc acest lucru. Mi s-a părut ilar momentul când candidații republicani în dezbaterea din Florida au atacat propunerea unei cote unice susținând nevoia unui impozit progresiv şi a nevoii contribuției mai ridicate la binele societății a celor cu venituri mai mari. Problema unui impozit progresiv în forma actuală în România este că de surplusul de venituri ar beneficia actuala clasă politică şi finanțatorii lor. Până să susțină nevoia unui impozit progresiv, un partid socialist ar trebui întâi să îşi formeze o bază electorală printre muncitori şi săraci prin activitate grassroots şi apoi să dovedească prin activitate parlamentară că are cadrele necesare bunei guvernări pe viitor.
Orice inițiativă politică nouă trebuie să învingă un simț al ridicolului – pe Mihail Neamțu l-a învins propriul ridicol, Dan Diaconescu şi-a făcut o meserie din a-l exploata, cei care se vor reuni într-o Mişcare Populară nu l-au avut niciodată. Mi-aş dori să văd că pe scena politică românească va apărea un partid socialist care a învins întâi simțul ridicolului printr-o mişcare grassroots de mobilizare politică şi reprezentare a intereselor săracilor în fața autorităților şi a corporațiilor până la inevitabila competiție politică cu dreapta care se organizează de sus în jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu