Ascensiunea mişcărilor anarhiste, după câteva decenii de "adormire", vine pe fondul tensiunilor sociale produse de criza financiară şi economică ce a afectat cele mai multe state europene.

În 2009 şi 2010 activitatea anarhiştilor a fost vizibilă în special într-o ţară cu tradiţie în mişcările extremiste de stânga - Grecia, unde populaţia resimte din plin efectul programelor de austeritate introduse de guvernul socialist.

Anarhiştii s-au remarcat însă şi în Spania, o altă victimă a crizei, şi în Italia, unde trei scrisori cu bombe au fost trimise unor misiuni diplomatice de la Roma în chiar ultimele zile ale anului.

Realizeaza oare cineva ce-nseamna niste proteste serioase si cat poate sa-nsemne asta pentru imaginea Romaniei peste hotare? E vorba de trezirea brusca la viata a unei tari amortite, si totusi s-au gasit destule voci care sa ceara o reamortire. Oare vede cineva ca o gasca de tineri anarhisti care ard totul in cale sunt de fapt semn de civilizatie, la fel ca una de hipioti care inventeaza un simbol nou al pacii (ca sa nu mai foloseasca tot kitschul cu floarea intinsa jandarmilor) ? Spun ca manifestantii n-ar trebui impartiti, pentru ca vor toti aceeasi chestie, chiar daca vad solutia diferit. Or fi romani dispusi sa vada ca dupa soare vine luna, dupa liniste furtuna, dupa pace razboi si dupa 20 de ani de capitalism vine anarhie si apoi iar liniste?

Am vazut de toate in Bucurestiul protestului , si am mai vazut niste tineri ganditori de pe alte meleaguri(,care pluteau parca prin gloata de pensionari si jandarmi sub acoperire, uimiti ca se poate si-n Romania un protest serios, contempland adevaratele cauze ale nemultumirii norodului, bucurosi ca pot sa-si prelungeasca cu cel putin 2 3 ani sederea pe plaiuri mioritice acum ca au vazut ca are sens, fericiti sa vada ca se intampla ceva, constienti insa ca-i cam devreme pentru revendicari ceva mai vizionare decat “jos basescu”. Bun si-asa, cata vreme nu degenereaza treaba in mitinguri de pensionari flamanzi ingramaditi la camerele tv ca la patriarhie la sarmale de post. Interesant cum tocmai pensionarii maniosi au explodat, tocmai ei, care ar trebui sa ne dea cel mai mult de gandit din moment ce si-au calcat cel mai mult pe demnitate maimutarindu-se pentru o tara intreaga cu sicrie, papagali, palarii, pancarte stupide, turbane de babe si lozinci ridicole.

S-a spus ca totul a fost promovat pe ascuns de opozitie, dar oricine-a fost acolo stie ca protestul a adunat oameni din toate clasele sociale si i-a unit intr-un fel in care n-au reusit nici mineriadele, nici eutanasierea cainilor, nici moastele sfantului nustiucare). Au venit in piata toti cu setul personal de revendicari, variind de la reorganizarea pana la disparitia statului, de la legalizarea marijuanei la monarhie constitutionala sau executia vreunui beloved leader. Si-au strigat toti pasul, apoi s-au vazut pusi la colt de militieni ca-n 89, apoi le-au sugerat tinerilor sa ia caramizi de pe jos sa le dea in cap jandarmilor, apoi le-a stat inima cand au vazut ca arde la Unirii, apoi s-au necajit cand i-au imprastiat scutierii ca pe caini la 12 noaptea in fiecare seara de parca ar fi normal, apoi s-au intors a doua zi la fel de ridicoli, la fel de fara speranta. Aici ma intorsesem iar la batrani, daca nu s-a inteles deja. Da, au fost batrani care s-ar fi batut cu jandarmii daca erau in putere; da, garda a curatat piata la fiecare miez de noapte de cetateni ca de pleava; da, daca erai pe-acolo dupa 12 erai considerat infractor, te legitimau, te imbranceau si nu te mai lasau s-o iei spre casa decat dupa ce le explicai de ce existi.

Ar trebui sa intelegem in loc sa ne opunem in van inclinatiei inerente a omului spre revolta, intrucat ea se fructifica sub forma celui mai pur dialog democratic intre guvernanti si guvernati. Avem in gene revolta in aceeasi masura in care avem ordinea. Ma uit in jur si vad doar oameni orbiti de siguranta si de garantiile capitalismului, oameni care refuza sa vada viermele din marul frumos, care spera inca s-o duca sigur toata viata, chiar daca asa ceva i-ar transforma pana la urma in mumii fara suflet. Vad tot felul de scuze pentru a nu fi in piata, vad chiar proteste la adresa protestului, caci omul isi ataca mai bine aproapele decat sa arunce o privire in el insusi si sa vada justetea catarsisului democratic.

Desi n-am aruncat nicio piatra duminica 15 ianuarie ,sunt prea batran sa ma bat cu huidumele de jandarmi, ma identific mai mult cu ultrasii sau anarhistii decat cu milioanele care-au ramas in casa si s-au lasat dezinformati de antene. Ma consider de stanga,si ma identific mai mult cu hipsterii care viseaza la un stat fara banci si clasa politica decat cu cei care vorbesc de 10 de ani de schimbare si stau si critica exact cand ar trebui sa actioneze.

Remarcabila la protestul nostru mi se mai pare si pozitia presei, facuta sandwich nu doar de cele doua parti ale manifestantilor de stanga si dreapta Magherului, ci si de cele doua parti ale clasei politice. Observati diferenta dintre pozitia diverselor televiziuni, care ba cheama la protest ba catalogheaza pe toata lumea ca ultrasi si drogati. Observati si diferenta dintre revendicarile protestatarilor din vestul Europei, anarhisti maniosi pe banci si pe partide, si revendicarile celor de-aici si din Rusia. In Est oamenii vor un lider nou si-atat, pentru ca pe-aici dainuie inca generatia tatucului si oamenii astia n-or sa tinteasca niciodata un tel mai complex decat schimbarea regimului cu un altul la fel.

PUTINA FILOZOFIE ANARHISTA

Un anarhist deosebit de influent la nivelul maselor s-a dovedit a fi Pierre-Joseph Proudhon. Cu toate că nu s-a implicat personal în niciun partid politic, scrierile sale au inspirat numeroşi intelectuali liberali, gânditori independenţi şi chiar muncitori, în multe ţări ale Europei, îndeosebi în Spania şi Franţa. Unul dintre cei mai faimoşi discipoli ai săi a fost anarhistul rus Mihail Bakunin (1814-1876), un gânditor eclectic care îşi reformula şi revizuia frecvent opiniile cu privire la societate. Spre deosebire de Proudhon, care nu susţinea trecerea la o societate anarhică prin violenţă, Bakunin era un temperamental adept al violenţei de orice natură. Lozinca sa "Necesitatea de a distruge este totuşi o necesitate creativă", avea să devină credo-ul a generaţii de viitori anarhişti care şi-au văzut astfel argumentate propriile actiuni.

Cu toate acestea, Bakunin era un înfocat susţinător al colectivismului, în definiţia conform căreia colectivismul, însemnând deţinerea în comun a pământurilor, este primul pas spre o societate în care statul şi guvernările nu îşi mai au rostul şi dispar de la sine.

Conceptele antipolitice ale lui Bakunin au fost respinse fără drept la replică de către Karl Marx. Cu toate acestea, comuniştii nu s-au sfiit să adopte toate mijloacele de luptă ale anarhiştilor, atunci când situaţia o cerea. Anarhiştii Emma Goldman şi Alexander Berkman au venit direct din Statele Unite pentru a susţine Revoluţia Bolşevică, revoluţie care îşi datorează succesul şi acţiunilor ucraineanului Nestor Ivanovici Makhno (unii autori şi biografi susţin că era pe jumătate român bucovinean...)

Simbolul de pe ziduri

Anarhia şi anarhismul au avut de-a lungul timpului numeroase simboluri, unele dintre ele apărând şi astăzi pe ziduri, porţi, trotuare, ori ca tatuaje. Primul a fost semnul steagului negru, Black Flag, asociat cu anarhismul, începând din anul 1880. Dacă steagul alb este un simbol universal al predării către o forţă superioară, steagul negru este contra-exemplul grăitor al sfidării şi refuzului de a accepta condiţiile impuse de cei puternici.

Alt simbol mai puţin cunoscut este Pisica Neagră, pictată cu spatele curbat şi gherele şi colţii dezvelite. Simbolul a fost adoptat de sindicatele americane în preajma Primului Război Mondial. Conform legendei, un grup de protestatari sindicalişti a fost bătut grav de poliţişti şi au ajuns cu toţii în spital. Acolo, au descoperit în camera lor un pui negru de pisică, costeliv şi bolnav. Pisoiul a fost hrănit şi îngrijit de sindicalişti, până când s-au întremat cu toţii. Când au părăsit spitalul, au luat cu ei pisica, pe care au adoptat-o drept mascota purtătoare de noroc a mişcării lor sindicale.

Crucea neagră al cărei braţ central se termină într-un pumn strâns a fost adoptată ca simbol de prizonierii politici din Rusia Ţaristă. Cu timpul, a devenit un simbol al tuturor anarhiştilor din spaţiul ex-sovietic.

În secolul al XIX-lea, cel mai întâlnit simbol al anarhiştilor europeni era sabotul din lemn. A fost adoptat în onoarea muncitorilor olandezi care, în timpul unei revolte, s-au descălţat de saboţi şi au aruncat cu ei în patroni, aceştia acceptând în final să le ofere condiţii mai bune de muncă. Din acest gest, provine originea termenului sabotaj, cu trimitere directă la saboţii aruncaţi.

Cel mai des întâlnit simbol este cel al literei A mare de tipar, înscrisă într-un cerc. A fost adoptat de mişcarea punk la sfârşitul anilor 1970. Simbolul a fost făcut celebru în imagistica anarhistă de către celebra trupa punk Sex Pistols. Iniţial, consta în litera A (de la anarhie), înconjurată de litera O de la ordine, fiind folosit în premieră de către anarhişti în anul 1868.

Anarhism contemporan

Mişcările de protest cu substrat politic şi cultural din deceniile 1960-1980 din Statele Unite şi Europa Occidentală au dus şi la o recrudescenţă a anarhismului. Unii dintre reprezentanţii feministelor, ai minorităţile sexuale, ai ecologiştilor, pacifiştilor, mişcărilor studenţeşti radicale şi ai fanilor curentelor muzicale pop şi rock vedeau în societatea anarhistă singura lume ideală în care puteau trai după voia inimii. În acelaşi timp, paradoxal, unele grupuri non-libertariene nu s-au sfiit să împrumute concepte şi idei anarhiste în cadrul propriilor ideologii.

Anarhismul a reuşit să cucerească şi unii intelectuali, filozofi şi activişti politici de marcă din secolul trecut precum Bertrand Russel, Mahatma Gandhi, Martin Buber, Albert Camus, Michel Foucault, Paul Goodman, Lewis Mumford şi Noam Chomsky. În decursul ultimelor decenii, anarhismul a continuat să patrunda in diverse domenii de activitate, mişcări şi personalităţi extrem de diverse. Ideile anarhiste au dus la dezvoltarea fără precedent a feminismului radical şi a unora dintre mişcările ecologiste şi antiglobaliste apărute iniţial în SUA şi Europa Occidentală. Anarho-feminismul contemporan îşi are rădăcinile în ideile lansate de Emma Goldman, Voltairine de Cleyre şi Frederica Montseny.

Percepţia anarhismului se distorsionează deseori atunci când acesta este asociat altor curente. Spre exemplu, expresia "anarho-capitalism" este folosită deseori la adresa economiei liberale sau a unor gânditori de genul lui Ayn Rand, David Friedman şi alţi pro-capitalişti cu viziuni anti-statale.

De la sfârştul Războiului Rece, grupele de anarhişti de pe întreg globul s-au transformat în vârful de lance al mişcărilor anti-globalizare. La fel ca predecesorii lor, anarhiştii cu fulare, glugi, iPhone-uri şi bâte de baseball luptă deschis împotriva cadrului legal şi legitimităţii statului .

Bizar, dar cumva revelator, observăm anarhişti doar în ţările capitaliste, tradiţional democratice; protestând împotriva statului şi societăţii de consum . Nu prea vedem anarhişti în Coreea de Nord sau în statele cu regimuri represive, unde controlul politiei si cenzura sunt foarte active.

Anarhiştii de azi se declară îngrijoraţi de impactul global al leviathanului companiilor trans-naţionale asupra societăţilor umane. Un număr tot mai mare de anarhişti îşi face simţită prezenţa pe Internet, unde sunt organizaţi în nenumărate grupuri şi forumuri de discuţii.