Cine protestează în România de azi
Într-o lucrare devenită deja celebră – „Indignaţi-vă” - Stéphane Hessel îşi îndeamnă cititorii să se indigneze, susţinând că raţiunea fundamentală a rezistenţei este indignarea. Lui Hessel i s-a reproşat adesea că indignarea nu e de ajuns, că acţiunea colectivă menită să producă schimbarea presupune ceva mai mult decât atât. Şi totuşi, Hessel ne spune că doar atunci când ceva ne indignează devenim bătăioşi, hotărâţi şi angajaţi. Asta înseamnă, desigur, că indignarea estre un ingredient necesar al angajamentului civic, dar este ea şi suficientă?
Un studiu lansat săptămâna trecută de Miliţia Spirituală (disponibil aici) ne arată că 74% dintre tineri apreciază că în România lucrurile se îndreaptă într-o direcţie greşită, iar dintre aceştia, 92% consideră că există destule motive pentru a protesta. A sesiza o evoluţie eronată a lucrurilor nu declanşează automat acel amestec de furie, dispreţ şi mânie care se cheamă indignare. Dar a considera că există temeiuri serioase pentru a protesta sugerează mai mult decât o simplă insatisfacţie. Cu toate astea, procentul tinerilor care au participat la vreo formă de protest este uimitor de mic, iar acest lucru s-a văzut şi la ultimele proteste din lunile ianuarie-februarie, absenţa tinerilor rămânând a fi marele semn de întrebare.
De ce nu se transformă indignarea tinerilor în acţiune colectivă concretă, în implicare civică şi protest? Aceeaşi întrebare poate fi extrapolată şi la generaţiile adulte, unde situaţia este identică. Studiul nu ne oferă un răspuns complet, dar schiţează o încercare în acest sens, creionând un portret al tânărului protestatar comparativ cu cel al non-protestatarului. Astfel, tinerii care protestează provin mai degrabă din familii cu venituri de peste 2000 de lei, în timp ce non-protestatarii sunt regăsiţi preponderent în familiile cu venituri mai reduse (sub 1400 lei); se caracterizează printr-o încredere sporită în organizaţiile non-guvernamentale şi o încredere scăzută în biserică, spre deosebire de tinerii ce nu protestează şi care denotă o încredere sporită în instituţia bisericească; sunt implicaţi în tot soiul de organizaţii (studenţeşti, politice) şi obişnuiesc să poarte discuţii pe teme politice, prin contrast cu non-protestatarii ce nu discută politică, etc (profilul integral îl găsiţi în raport la pagina 36) .
O să mă opresc în continuare la două aspecte care m-au intrigat, fără pretenţia de epuiza posibilele răspunsuri la întrebările pe care le nasc.
Primul aspect se referă la încrederea mare în biserică pe care o au non-protestatarii. Tentaţia imediată ar fi să spunem că religia descurajează implicarea civică, dar aceasta ar fi o pură speculaţie, întrucât din studiu nu reiese decât o simplă corelaţie între cele două variabile şi nimic nu indică existenţa unei relaţii de condiţionalitate între ele. O asemenea afirmaţie ar fi grăbită şi i s-ar putea obiecta cu contra-exemplul gălăgios pe care ni-l oferă cazul Greciei. Mai degrabă, înclin să cred că factorul care joacă un rol decisiv în acest context este comportamentul instituţiei bisericeşti în faţă aversiunilor istoriei, şi nu religia în sine – iar tradiţia de rezistenţă a bisericii greceşti în timpul războiului de independenţă şi pe durata ocupaţiei germane are, cu siguranţă, un rol crucial în efervescenţa protestatară a tinerilor greci. Nu acelaşi lucru îl putem afirma despre atitudinea BOR în timpul comunismului, aceasta preferând să se refugieze în turnul de fildeş al unei credinţe interiorizate şi deconectate de la imundul mundan. Putem, deci, spune că în România, prin exemplul pe care îl oferă societăţii şi enoriaşilor, biserica alimentează o atitudine plină de supuşenie, o acceptare neclintită a vitregiilor sorţii, privite ca fatalitate, dar per ansamblu, din studiu nu avem suficiente date care să susţină cu fermitate ipoteza unui influx de resemnare şi non-civism prin intermediul discursului religios. Faptul că tinerii merg foarte rar la biserică (fapt demonstrat de alte cercetări sociologice), deci sunt expuşi relativ puţin acestui tip de discurs, este un argument în favoarea acestei afirmaţii.
Cel de-al doilea aspect deosebit de curios este cel legat de venitul relativ crescut al familiilor din care provin tinerii ce protestează. Pentru mine este, mărturisesc, o concluzie uşor derutantă. Carevasăzică, cei care protestează nu sunt cei mai săraci, nu sunt dezmoşteniţii sorţii, nu sunt marginalii năpăstuiţi de precaritate? Să fi fost sloganul „Ieşiţi din mall-uri!”, strigat repetitiv în Piaţa Universităţii, mai adevărat decât părea la prima vedere? Şi cum rămâne cu teoria marxistă a claselor exploatate şi pauperizate ca vector revoluţionar?
O primă explicaţie care îmi vine în minte este cea legată de specificul protestelor consacrate recent, de diferenţa dintre ceea ce se cheamă „old social movements” – axate preponderent de revendicări cu caracter sindical şi economic, în care miza principală era „pâinea şi untul” – şi „new social movements”, numite şi „mişcări emoţionale”, care vizează obiective ideologice, post-materialiste, precum cauzele ecologiste, pacifiste, etc. Neavând o agendă economică, e firesc ca acest ultim tip de proteste să nu atragă cetăţenii cu o condiţie materială precară, pentru că ei nu se regăsesc în cererile formulate. Pe de altă parte, sunt aproape sigură că şi dacă am face o cercetare pe mişcările sociale care au o agendă sindicală şi economică din România ultimilor doi ani, am regăsi şi acolo, printre participanţi, predominant persoane cu venituri peste medie. Şi asta pentru că membrii sindicali din România au, cu predilecţie, un statul socio-economic superior majorităţii populaţiei (conform datele Word Values Survey).
O altă posibilă explicaţie se referă la asocierea, în general, a veniturilor înalte cu nivelul crescut de educaţie – cu alte cuvinte, persoanele cu studii medii sau universitare sunt, de regulă, fie muncitori calificaţi, deci ceva mai bine plătiţi dacă ne referim la angajaţi, fie studenţi ce provin din familii cât de cât înstărite, care îşi permit plata studiilor. Altfel spus, persoanele cu venituri mari au şi un nivel de studii mai ridicat. În acest context, lucrurile devin ceva mai clare, pentru ca educaţia este, la noi, dar şi în alte părţi, puternic corelată cu accesul sporit la informaţie (ziare, internet) şi cu un mai mare suport pentru democraţie şi participare publică. Astfel, tinerii săraci sunt pasivi nu pentru că nu ar avea motive de nemulţumire, ci pentru că nu sunt sau nu au fost incluşi într-un sistem de educaţie care să le faciliteze accesul la informaţie şi să sădească în ei germenii spiritului civic.
Întâmplarea face că aceşti tineri săraci şi cu o educaţie precară au şi o încredere mai mare în biserică, prin contrast cu tinerii care provin din familii cu venituri de peste 3000 lei, care sunt studenţi sau au absolvit o formă de învăţământ superior şi care au, iată, încredere în instituţiile Uniunii Europene şi în organizaţiile non-guvernamentale. Aşa cum este el, defectuos şi slab, sistemul de învăţământ pare că reuşeşte totuşi să cultive un teren propice apariţiei unor atitudini politice moderne şi participative. Şi aici, nu pot să nu aduc în discuţie chestiunea accesului la educaţie şi şansele pe care le are în prezent în ţara noastră un tânăr dintr-o familie săracă de a urma o formă de învăţământ superior. Pe cei ce susţin că egalitatea de şanse şi drepturile sociale nu sunt vitale pentru o democraţie, esenţială şi suficientă fiind egalitatea politică şi în faţa legii, nu pot decât să îi întreb ce fel de democraţie îşi doresc. O democraţie în care nemulţumirea nu se transformă în indignare şi unde fraza protestatară nu ajunge să se articuleze mai niciodată? O democraţie în care un bun cetăţean este doar un cetăţean care votează? Având în vedere toate supliciile la care a fost supusă democraţia în ultimii ani de recesiune atât în România , cât şi aiurea şi gândindu-mă la prevalenţa logicii economice asupra celei democratice, nu m-aş mira să fie aşa. La urma urmei, de ce şi-ar dori politicienii ca indignarea cetăţenilor să se transforme în rezistenţă, când ea se poate transforma pur şi simplu în absenteism?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu